Eşti ceea ce mănânci

Viața parohiei Martie 11, 2014

La începutul lunii martie m-am „hrănit” cu poveştile femeilor din România. Am cules materiale pentru albumul Româncă de profesie. Am admirat poze, am văzut numeroase îndeletniciri, am citit poveşti, am admirat frumuseţea femeilor îmbrăcate în port naţional. M-am lăsat inspirată de ele şi am creat un album care să transmită o parte din valoarea femeii românce. Visam şi le admiram pe femeile bucovinence care fermecau prin frumuseţea ascunsă sub un port popular realizat cu multă eleganţă, fineţe şi meşteşug. Puteam doar să visez la cum e să fii în locul lor.

Apoi, însă, ceea ce a urmat în zilele de 8 şi 9 Martie a fost ca un firesc. În Duminica Ortodoxiei, pe 9 Martie, părintele paroh ne invitase să ne îmbrăcăm în costum popular.

Eu una abia aşteptam. Mă îndrăgostisem de portul popular de la Oaşa, unde în vara anului 2013 am fost una din cele peste 100 de persoane care au participat la slujbe îmbrăcate în costume populare vechi dăruite mănăstirii de bătrâni sau tineri din toate marginile ţării.

Aşa că am pornit în căutarea unui costum popular. Prima pe care am sunat-o a fost draga mea bucovineancă, Alexandra. Mi-e tare dragă şi reprezintă pentru mine un exemplu de fată adevărată din Bucovina. Bucuria a venit la puţin timp când mi-a spus că îmi împrumută costumul ei! Primeam mai mult decât cerusem: eu mă mulţumeam măcar cu o ie, iar în loc primesc un costum întreg.

Aştept toată săptămâna nerăbdătoare să văd cum e: oare cum e ia, oare catrinţa e lungă sau scurtă, oare ce culoare are? Stau cuminţică şi aştept. Cultivându-mi răbdarea, ajung şi la ziua de sâmbătă când mă întâlnesc plină de emoţii cu Alexandra. Văd, în sfârşit, costumul. Chipul mi se lumiează, nici nu ştiu cum să îi mulţumesc Alexandrei. Printre straiele frumoase pe care mi le dă era şi o basma roşie şi m-am gândit eu că basma mi-am mai legat pe cap, dar pentru restul să cer totuşi niste sfaturi ca să fiu sigură că mă îmbrac cum trebuie.

Abia mai târziu aveam să aflu că de fapt pentru basma aveam cea mai mare nevoie de îndrumare...

Cu sufletul plin de bucurie ajung acasă unde le desfac pe fiecare în parte şi le admir în tihnă. Le mângâi, mă uit la cusături, mă minunez de broderia specială de la ie, mi se încântă ochii când văd culorile brâului, iar când ajung la basma....ooo ce basma! Avea 150 cm x 150 cm! Mă acoperea toată, din cap până în picioare! M-a ajutat un google search şi o poză de-a Alexandrei ca să aflu şi eu cum se poartă şi până la urmă i-am dat de capăt. Ia era specială, era din bumbac natural, gros iar culoarea broderiei era specială, un bej cusut pe margine cu aţă aurită. Le admiram şi abia aşteptam să se facă zi ca să mă îmbrac cu ele. Simţeam că totul e special şi nu înţelegeam de ce.

Când a venit în sfârşit dimineaţa zilei de Duminică a început îmbracatul. Dar pregătirea pentru a mă îmbraca cu un costum popular e alta, nu merge aceeaşi grabă ca atunci când te îmbraci cu haine obişnuită. M-am primenit bine, nici nu se putea altfel. Doar aveam să mă îmbrac cu un costum vechi de vreo 20 de ani. Înainte de a pune ia pe mine, am simţit pentru prima dată în viaţa mea nevoia să binecuvântez o haină cu „Doamne, binecuvântează tu această ie şi ajută-mă să o port sănătoasă”. Ştiam de la Alexandra, care îmi povestise că nu e întodeauna uşor să fii îmbracat în costum popular într-un loc public, pentru că uneori privirile celor din jur să te influenţeze negativ.

După o lungă aşteptare şi o găteală cu minuţiozitate, eram îmbracată în costum popular din Bucovina! Din cap până în picioare (minus cizmele), eram o fată din Bucovina!

Ce a urmat la biserică e de taină şi poate fi doar trăit, nu descris în cuvinte.

La ora 9, biserica era plină ochi (lucru normal de altfel pentru biserica Talpalari :) ). Printre copii, tineri şi bătrâni eram şi noi, o mână de oameni care încercam să readucem tradiţia în anul 2014, într-o biserică din centrul Iaşului. Şi a fost posibil. Pentru câteva ore am retrăit ca pe vremea strămoşilor mei, înconjuraţi de tradiţie şi de Adevăr.

Se auzeau în jurul nostru zumzete „Sunteţi foarte frumoşi! Bravo vouă!”. Frumosul nu venea de la noi, frumosul era deja acolo, noi veneam doar să întregim „peisajul”. Şi aveau dreptate: era frumos! Dar era un frumos care nu se vede cu ochii pentru că e un frumos tainic, ascuns, care se simte, care se trăieşte. Iar felicitările meritau să fie transmise meşterilor care au cusut cu multă migală acele costume, dar şi pentru îndrăzneala bună a Părintelui care ne-a invitat să ne îmbracăm în costume populare.

După slujbă aveam să aflu de ce dimineaţă când mă îmbracam în costum popular mă simţeam ca o mireasă care se găteşte de nuntă. Pentru că, draga de Alexandra, îmi împrumutase ia în care mama ei se căsătorise! Era o ie de nuntă! Eram îmbracată în mireasă! O „mireasă” care a participat la o altfel de "petrecere".

Un drag pentru costumele populare s-a născut la Oaşa când am îmbrăcat pentru prima dată un costum popular autentic, iar pe 9 Martie am purtat un costum popular la mine acasă, în oraşul meu drag. L-am purtat cu mândrie şi bucurie pentru tradiţia şi valorile vechi!

Draga mea Alexandra, mi-ai umplut inima de bucurie zilele astea şi îţi mulţumesc mult că ai avut încredere în mine şi mi-ai împrumutat acel costum. Slavă Domnului şi pentru locuşorul numit Talpalari!

Ps: Cine nu are un bătrân să şi-l cumpere!
Cine nu a cunoscut o femeie din Bucovina să pornească cât de grabă în căutarea uneia.
Cine nu a îmbrăcat niciodată un costum popular să încerce măcar o dată în viaţă unul.

Roxana